Europa în căutarea identităţii.

 
In abordarea unei astfel de teme, trebuie să pornim de la câteva întrebari fireşti şi legitime, tocmai pentru a înţelege sensul acestei tematici :  

- în primul rând, ce înseamna identitate europeana?

-care este relaţia între identitatea europeană şi identitatea naţională?

-conceptul de “identitate europeană” este o utopie sau o realitate?

Identitatea europeana include sau exclude celelalte feluri de identitate caracteristice fiecarui popor, ca de exemplu  identitatea culturală şi nu în ultimul rând, religia.

Voi încerca să răspund cât mai obiectiv, desigur cu argumente pro şi contra pentru a înţelege mai bine ce este Uniunea Europeana.

De-a lungul secolelor, Europa a fost mit, spaţiu geografic, o idee şi o sursă de identitate. La vechii greci, legenda spune că Europa era o prezenţă feminină foarte frumoasă de care Zeus se îndrăgostise, iar pentru a o răpi s-a transformat în taur.

În momentul apariţiei sale ca şi concept, “identitatea europeană” făcea referire la un spaţiu care reprezenta Occidentul. În acea perioadă, estul continentului se afla sub dominaţia comunistă. De fapt, în acest context putem vorbi despre două Europe, cea de Vest şi cea de Est. Astăzi, prin mărirea numărului de ţări membre, precum şi a intenţiei de extindere, se vorbeşte şi despre graniţele Europei.  Nicolas Sarkozy, pe când era ministru de Interne, declara: „ Ce se va întâmpla dacă vom integra în Europa 100 de milioane de turci musulmani? Turcia este Asia Mică, iar noi vorbim de construcţia europeană! Eu nu voi putea explica şcolarilor francezi că Europa are frontiere cu Irakul şi Siria. Nu ne va mai rămâne decât să facem din Hamas şi Hezbollah probleme europene, pentru că, dacă vom considera că Turcia este europeană, va trebui să ne gândim imediat la Liban, fără a uita de Israel, care este mai european decât Turcia”. Tocmai de aceea, atunci când vorbim despre identitate europeană trebuie avută în vedere existenţa unei unităţi europene. Conceptul a început odată cu Planul Schuman (1950), iar cetăţenia europeană s-a instituit prin tratatul de la Maastricht din 1992, ale cărei drepturi au fost stabilite prin Carta drepturilor Fundamentale (2000). Identitatea europeană a fost introdusă pe agenda politică la Summit-ul Comisiei Europene de la Copenhaga, din decembrie 1973, unde s-a hotărât extinderea sferei de acţiune a instituţiilor UE şi a creşterii numărului statelor membre. Dar, pentru ca acest lucru să se realizeze, trebuiau luate în calcul multele diferenţe dintre cele două Europe. De aceea nu putem să vorbim despre o indentitate europeană fără să includem şi noţiunea de identitate naţională a fiecărui stat membru al acestei uniuni.  În abordarea relaţiei dintre identitatea europeană şi identitatea naţională trebuie început prin a stabili la ce se referă conceptul de identitate, atât atunci când se are în vedere Europa, cât şi atunci când sunt avute în vedere naţiunile care sunt deja integrate sau urmează acest proces. Aceasta implică efectuarea unei diferenţe între naţiunea civică – legată de teritoriu şi de administrarea sa în folosul propriilor cetăţeni - şi naţiunea culturală - legată de producerea valorilor universale -. Ce este identitatea naţională în contextul integrării europene? Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat naţional şi se caracterizează prin: cultură naţională, setul de valori, simboluri, teritoriul istoric, istorie, limbă, instituţiile simbol, etc. În viziunea profesorului Josep R Llobera limba reprezintă “hotarul etnic esenţial şi prin aceasta limba constituie un element de determinare a identităţii naţionale”. Este ceea ce conferă limbii o greutate deosebită ca element de sudură a identităţii naţionale.

 În contextul integrării europene, se pune problema dacă identitatea naţională are de suferit de pe urma procesului de integrare şi, tot astfel, dacă identitatea europeană identificabilă pentru moment cu cea a UE are de pierdut ca urmare a admiterii de noi membri în Uniune?

 Dacă pierderea de identitate este o pierdere reală în planul capacităţii de promovare a aspiraţiilor legitime ale unei naţiuni în concursul cu celelalte?

 Dacă în căutarea identităţii ameninţate se poate descoperi ceva cu adevărat substanţial de natură a interesa destinul unei anumite naţiuni, singură şi în cadrul grupului European?

Sloganul UE este “Unitate în diversitate” şi nu este surprinzător că Uniunea Europeană tinde să promoveze un sentiment profund al identităţii europene. Parlamentul European încearcă să cultive o “identitate europeană”, iar oficialii de la Bruxelles spun că aceasta este singura modalitate de a asigura o uniune de durată între statele membre.

Crearea Uniunii Europene, ca un megaproiect politic transnaţional, a avut urmatoarele scopuri :

1.   Stimularea schimbului de marfuri şi a progresului economic în ţările membre ale UE.

2.  Diminuarea influenţei factorului naţional în relaţiile dintre state. După două razboaie mondiale era normal ca europenii să-şi dorească un spaţiu comunitar comun guvernat de pace, eliminând puternicele accente etnico-naţionaliste.

Dar Europei ii mai trebuie ceva, şi anume trebuie să-şi creeze conştiinţa de naţiune comună. Această naţiune comună e constituită din toţi cetăţenii, indiferent de originea lor etnică sau rasială, e abordarea liberal - civică a conştiinţei de naţiune. Astfel, creatorii noii Europe, vor căuta să proiecteze un mit al originii, vor rescrie istoria, vor inventa tradiţii, ritualuri şi simboluri care să creeze o nouă identitate.

Obiectivele principale ale Comunităţii Europene putem spune că au fost realizate :

-      crearea unei pieţe commune europene;

-      ridicarea obstacolelor din calea circulaţiei persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor;

-      introducerea monedei unice, euro, începând cu data de 01 ianuarie 2002;

-      crearea drapelului European cu cele 12 stele, aşezate pe un fond albastru, simbolizând unitatea şi identitatea popoarelor Europei;

-      Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” să devină imnul său;

-      Ziua Europei este pe data de 9 mai, dată ce se referă la lansarea Planului Schuman care a pus bazele UE;

-      Deviza UE este “Unitate în diversitate”, deviză folosită pentru prima oară în anul 2000 şi menţionată oficial întâia oară în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, încheiat în anul 2004;

-      s-au dat denumiri de “capitale europene” localităţilor evidenţiate prin respectarea anumitor reguli europene.

Uniunea Europeană este condusă de o serie de structuri politice şi birocratice care nu sunt specifice, dar sunt similare cu cele ale unui stat federal, lipsind pentru aceasta controlul centralizat asupra forţelor militare şi serviciilor de securitate, funcţiile în materie de politică externă fiind împărţite cu statele membre, precum şi lipsa unei limbi comune. Până aici, să zicem că toate sunt bine gândite şi aplicate, dar trebuie să vedem, pentru conturarea unei analize evidente şi alte aspecte. Uniunea Europeană consideră că democraţia înseamnă mai mult decât elementele prezentate. Evoluţiei parametrilor socio-economici şi politici i s-a alăturat şi evoluţia unui cumul de aspect demografice, migraţioniste, identitare şi etnocentriste. Aşadar, din cauza imigraţiei şi a naţionalismului puternic înrădăcinat în mentalitatea popoarelor, putem analiza şi posibilitatea unui declin şi a unei destrămări a UE.

În acest sens putem să ne gândim la factorul financiar, care constituie principalul liant real al UE. Odată cu BREXIT, Marea Britanie fiind unul dintre importanţii furnizori financiari pentru ţările foste comuniste, s-ar putea subţia alocarea de fonduri europene, ceea ce ar putea avea efecte ajungând până la slăbirea întregului angrenaj. Un alt factor specific european sunt alegerile total democratice. Ei bine, tocmai acest mimetism democratic este cât se poate de relevant în cazul referendumurilor. Europa nu vrea şi nu acceptă “NU” în realizarea proiectelor sale. În acest sens, referendumurile se pot înlocui cu decizii luate la vârf, pentru ca proiectul European să devină literă de lege. Aici putem aminti exemplul Danemarcei. Apoi, se pare că şi în Marea Britanie se va întâmpla la fel. Poate şi de asta prezenţa la urne a cetăţenilor Europei este de numai 15, 20 sau maxim 30%. Nu este de ignorant nici faptul că UE insistă pe acceptarea trecerii peste valorile tradiţionale şi impunerea unei modernităţi morale, insistând chiar pentru impunerea stilului homosexual de abordare a vieţii şi familiei în ţările Europei, cultivând un accentuat spirit al toleranţei faţă de viziunile proprii (creştinismul, de exemplu, nu este promovat/văzut cu la fel de multă deschidere). Este greu de imaginat cum ţări cu puternice rădăcini religioase se pot conforma unor astfel de reguli. Neacceptarea căsatoriilor între persoane de acelaşi sex s-a văzut şi prin reacţiile cetăţenilor români. Doar într-o scurtă perioadă, Biserica Ortodoxă Română a strâns câteva milioane de semnături împotriva legiferării unei forme de  instituţionalizare a homosexualităţii, prin acceptarea familiei homosexuale şi deci adoptarea de copii, dictată de oficialii de la Bruxelles. Împotriva unei astfel de “toleranţe”, au ieşit în stradă milioane de cetăţeni din foarte multe ţări ale Europei, care au întâlnit împotrivirea unor alte milioane, favorabili renunţării la preceptele moralei clasice, în favoarea homosexualităţii. De asemenea, un alt element deloc favorabil dezvoltării UE sunt constrângerile şi avertizările privind implementarea deciziilor cu caracter economic, civil şi politic. UE se birocratizează şi se centralizează, în timp ce tot mai evidentă este renaşterea unor pasiuni şi revendicări adverse – cele identitare, regionale şi etnonaţionale. Despre acest lucru putem spune că Europei niciodată nu i-au fost străine conflictele interetnice. Iar exemple de acest fel sunt nenumărate. Să nu uităm ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie în anii 1990. Consolidarea statelor- naţiune a reprezentat o etapă istorică sângeroasă şi popoarele europene rămân până în prezent sensibile cu privire la integritateate şi statutul  lor naţional. În anul 2012, specialistul american de geopolitică, George Friedman, a afirmat într-o analiză despre perspectivele UE: “Cine este gata să moară pentru UE?”

Atunci, crearea unei naţiuni europene care să înlocuiască vechile identităţi naţionale este sau nu o posibilitate? Cred că avem nevoie să înţelegem istoria ca istorie europeană, şi nu doar ca o compilaţie de istorii naţionale.

Declinul demografic, intensificarea fluxurilor migratorii din Orient şi din ţări ale Africii, radicalismul Islamic îi determină acum pe europeni să caute un nou model social pentru construirea unui spaţiu european comun. Deocamdată, în Europa se caută crearea urgentă a unei identităţi care să preîntâmpine dezastrul. Deocamdată mor oameni nevinovaţi în urma unor atentate sângeroase, trăim vremurile loviturilor de stat şi a îndepărtării unor ţări de valorile europene, iar chiar membrii fondatori pleacă din casa pe care chiar ei au construit-o, această UE. Realitatea a dovedit că istoriile şi culturile diferite, deşi trăiesc laolaltă, au grad limitat de absorbţie şi acceptare unele faţă de altele. Globalizarea trebuia să ne aducă pe toţi laolaltă, în acelaşi timp păstrându-ne identitatea etnică, patrimonial cultural şi opţiunile religioase. În Franţa, de pildă, care este una dintre fondatoarele acestei Uniuni, nu s-a putut proteja comunitatea locală şi nici protejarea şi ajutorarea comunităţii musulmane. Liderii europeni încearcă astăzi să astupe lacunele şi să camufleze problemele acestei construcţii statale, asigurându-ne că proiectul va fi durabil.

Cetăţenii noilor ţări membre ale UE sunt şi vor rămâne “rudele sărace” la masa europeană comună, iar a gândi la o egalitate a bunăstării economice pentru toate ţările şi toţi cetăţenii UE este utopic. Nu putem să adoptăm manifestările struţului şi să băgăm capul în nisip până trece pericolul. Într-o analiză a experţilor economici occidentali, grupul ţărilor membre ale UE care au sărăcit cel mai mult din cauza crizei financiare din anul 2008, Portugalia, Irlanda, Grecia şi Spania a fost prescurtat PIGS, cu conotaţia nefericită de “PORCI”. Iar filozoful Iver Neumann a definit construcţia identităţii europene drept contrast al Europei civilizate în raport cu Estul barbar.

România ştim că va fi alături de UE, încercând să se adapteze regulilor impuse de forurile de la Bruxelles, contribuind pe cât posibil la conturarea unei identităţi europene moderne. Dar asta depinde şi de gradul de percepţie al cetăţenilor dar şi de conjunctura socio-politică continentală.

Respectarea istoriei şi a simbolurilor naţionale (la momente comemorative, profesorii şi elevii se mai duc oare să omagieze memoria celor care au suferit şi pierit tocmai pentru elementele identităţii naţionale?)

Momente dedicate de aducere aminte (asumate de politicieni şi neadoptate şi de cetăţenii obişnuiţi. Pentru politicieni sunt trambuline mediatice, fapt pentru care poate au început să fie respinse sau doar ignorate de oamenii obişnuiţi. )

În comparaţie cu alte naţiuni din jurul nostru … este mult mai puţină atenţie acordată personalităţilor istorice. Pe bancnote sunt evocate personalitaţi culturale, extrem de importante, dar nu sunt readuse în atenţie personalităţi importante din perspectiva luptei pentru elementele identitare concrete: limbă, unitate naţională, solidaritate, teritoriu, drepturi naţionale. Nu mulţi ştiu că s-a propus introducerea imaginii Reginei Maria a României pe o bancnotă a BNR, dat fiind aportul extrem de important al acestei femei cu suflet de bărbat, cum singură se descria, în rezistenţa naţională din cele mai vitrege momente ale Primului Război Mondial, când mare parte din teritoriul naţional era sub ocupaţie străină, sau despre contribuţia ei în recunoaşterea Marii Uniri de către statele europene. Ei bine, nimic din ce reprezenta monarhia nu a fost acceptat chiar şi multi ani după evenimentele din 1989. Şi acesta este doar un simplu exemplu, oricare dintre personalităţile istorice paşoptiste, căzute victime prigoanei sovietice – Gheorghe Brătianu pentru că nu a vrut să recunoască faptul că Basarabia este pământ sovietic, Badea Cârţan etc.. Fenomenele în care ingnorarea, impasibilitatea elitelor conduc la ştergerea identităţii sunt înrăutăţite de manifestările de uitare a tradiţiilor şi rădăcinilor pornite de jos în sus.

Limba română – trece printr-o perioadă de marginalizare – chiar şi agenţa naţională de presă a ajuns să folosească cu frecvenţă împrumuturi din limbi care nu concordă cu filonul originar latin şi cu caracterul naţional. Suntem o naţiune extrem de predispusă asimilării, din cauza atitudinii elitelor, care nu promovează decât interesat şi neautentic valorile şi momentele valororase din istoria naţională.