- Marko Attila – secretar de stat, şeful Oficiului pentru Relaţii Interetnice,Marosan Tamas – consilierul juridic al Eparhiei Reformate din Ardeal şi Silviu Clim – fostul consilier juridic al Ministerului Justiţiei, sunt acuzaţi de DNA pentru abuz de putere şi prejudicierea statului român de 1,3 milioane de RON.
-Dezvăluiri în exclusivitate despre adevărata apartenenţă a clădirii din Sfântu Gheorghe.
- Ce implicare are vicepreşedintele Parlamentului Europei, fostul preot reformat Laszlo Tokes în acest scandal.
„Miko Tonada” şi contractele tripartite.
Analizând capetele de acuzare formulate de DNA împotriva presupuşilor vinovaţi în cazul cladirii „Szekely Miko”, am considerat necesar să vedem că ar fi cel mai nimerit să cunoaştem adevărata apartenenţă a imobilului supus acestui scandal.
Actuala cladire „Szekely Miko” din Sfântu Gheorghe, a fost construită ca urmare a demersurilor făcute de protopopul reformat către consiliul oraşului, prin anii 1850-1860, pentru înfiinţarea unei şcoli elementare laice. O astfel de şcoală, chiar dacă era o necesitate nu putea fi construită de biserică, la acea vreme, din cauza lipsei de fonduri. În această conjunctură, consiliul oraşului a fost de acord cu propunerea Bisericii Reformate, lansând o campanie de strângere de fonduri. Pentru demararea lucrărilor de construcţie, consiliul a obţinut, în anul 1873, un credit de la stat de 24 000 de forinţi, plus alte câteva zeci de mii de la 2579 de donatori. După încă trei ani, în 1876, groful Miko Imre a donat viitorului colegiu suma de 60 000 de forinţi, bani lăsaţi prin testament. Pentru gestul său, consiliul orăşenesc a luat decizia ca viitoarea şcoală să-i poarte numele.
Aşa că, autorizaţia de construcţie cu nr. 2342 a fost emisă în anul 1891 pentru „Miko Tonada”, adică, „Şcoala Miko”, iar clădirea a fost finalizată şi a devenit funcţională la data de 10 septembrie 1893.
Dar, până la intrarea ei în funcţiune, pentru clădirea cu destinaţie de unitate şcolară au fost semnate câteva documente de o foarte mare importanţă :
Pentru a primi sprijin financiar din partea statului sub forma unei alocaţii bugetare, în anul 1891 s-a încheiat un contract tripartit între Ministerul Religiei şi al Învăţământului, episcopul Bisericii Reformate şi conducerea Colegiului Orăşenesc Sfântu Gheorghe, pentru suma de 50 000 de forinţi şi beneficierea de o alocaţie bugetară în valoare de 32 000 de forinţi. În acest contract s-a stabilit clar şi „dreptul de proprietate al Colegiului asupra patrimoniului existent şi viitor”, precum şi rolul fiecărui semnatar – ministerul ca reprezentant al statului în calitate de cofinanţator, episcopia reformată avea calitatea de coordonator – supraveghetor şi şcoala avea calitatea de proprietar – beneficiar.
Pentru construirea aripii de sud a clădirii, la data de 09.01.1890, primarul Csaszar Balint a semnat o hotărâre numită „Decizia de fundamentare a oraşului Sf.Gheorghe”, care la pagina 4 face referire strictă la acea parte a imobilului, astfel încât Consiliul Orăşenesc se obligă să execute lucrarea în regie proprie.
Biserica reformată avea doar rolul de supraveghere şi administrare.
După darea în funcţiune a clădirii (construită deci din banii statului şi din contribuţiile donatorilor particulari), s-a construit ulterior şi un fond locativ pentru profesorii şcolii, pe terenuri achiziţionate de la persoane fizice. Dar, un lucru extrem de important în acest istoric este că, atât şcoala cât şi locuinţele şi terenurile respective, au fost trecute pe cărţi funciare diferite, cu numere topografice diferite.
În data de 02.03.1900, printr-un proces verbal procedural se intabulează totul sub numele de „Miko Kollegium”, legiferându-se astfel adevăratul proprietar, adică şcoala, implicit statul de atunci. Aşadar, din niciun act oficial nu reiese implicarea financiară a Bisericii reformate şi cu atât mai puţin a presupusului drept de proprietate.
Ba mai mult, în toată perioada strângerii fondurilor şi de construire a clădirii, era încă în vigoare Ordonanţa nr 3193/ 22.03.1858 dată de Ministerul Cultelor şi Învăţământului Public, prin care se declina rolul bisericii reformate, doar „de supraveghere şi de administrare”.
Nici după 50 de ani de folosinţă, Biserica Reformată nu a contribuit nu nimic, după ce clădirea în speţă a fost avariată la cutremurul din noiembrie1940. Cheltuielile de renovare şi consolidare au fost suportate de Ministerul Religiilor şi Invăţământului, în valoare de 150 000 pengo şi de către Colegiu, care a cheltuit 83 000 pengo.
Nici măcar decretele nr. 218 din 1960 şi 712 din 1966, prin care s-a făcut naţionalizarea, nu amintesc că şcoala ar fi fost preluată ca bun imobiliar ce ar fi aparţinut bisericii reformate, ci „obştei”, după cum se precizează şi în actele respective.
„Să nu faci ce face popa...”
Cum a ajuns Eparhia Bisericii Reformate să obţină un titlu de proprietate pe o clădire pentru care nu a avut niciodată vreun drept decât cel de administrare?.
Foarte simplu. Cu tupeu şi cu oameni care consideră că legile româneşti sunt decât mijloace de propagandă electorală.
În anul 2002, Eparhia s-a adresat unei comisii speciale, formate pentru restituirea unor bunuri ce ar fi aparţinut minorităţilor naţionale. Această comisie a fost constituită în baza prevederilor art.2 din OG nr, 83/1993, care a emis nota de constatare nr. 58/14.05.2002. Cu toate acestea, episcopul Pap Geza şi consilierul juridic al Eparhiei, Morosan Tomas, au înaintat Judecătoriei Sfântu Gheorghe adresa nr. 2649/ 20. 05.2002, prin care se solicita intabularea imobilului în speţă, pe numele Eparhiei Reformate din Ardeal. Oarbă cum se ştie că este, sau poate că nu, judecătoria dă undă verde Bisericii Reformate, doar pe baza unui extras de carte funciară emis în anul 1990 şi a unei cărţi funciare netraduse în limba română, ambele depuse în fotocopii.
După intrarea, nesperat de uşoară, în posesia unei averi ce aparţinea de drept statului român, Eparhia a început să vândă din fondul de locuinţe destinat profesorilor şcolii.
Lovindu-se de nereguli în actele de „proprietate”, doi dintre cumăratori, Benedek Levente şi Fezer Zoltan, cei care au achiziţionat asemenea locuinţe, au denunţat situaţia la DNA.
După o anchetă care a durat din anul 2007, procurorii au identificat şi primii acuzaţi : Marko Attila – secretar de stat, şeful Oficiului pentru Relaţii Interetnice, Morosan Tamas – consilier juridic al Eparhiei Reformate din Ardeal şi Slim Clim – fostul consilier juridic al Ministerului Justiţiei. Cei trei au fost acuzaţi, de DNA, de abuz de putere şi de prejudicierea statului român cu suma de 1.3 milioane de lei (noi). Desfăşurându-se iniţial la Judecătoria Sfântu Gheorghe, procesul a fost ulterior mutat la Buzău.
Intimidări cu „vorbe bune”.
Bineînţeles, nu au întarziat nici reacţiile celor care ţin partea celor acuzaţi. După ce UDMR şi-a anunţat necondiţionat sprijinul, fostul pastor şi episcop reformat, ajuns vicepreşedintele Parlamentului European, şi preşedinte de onoare al Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania, Laszlo Tokes, a cerut Comisarului european pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie, Viviane Redig, să facă propriile cercetări în această „situaţie scandaloasă”. De asemenea, această „situaţie scandaloasă” a ajuns şi la urechile unui deputat american, Ohio Jean Schmidt, care (de unde până unde?), a amintit în nişte discursuri că ar fi bine ca Ambasada SUA de la Bucureşti să trimită un supervizor la proces. Următoarea înfăţişare a procesului va avea loc tot la Judecătoria Buzău în data de 15 noiembrie 2011 când se pare, se va pune în discuţie si ridicarea sechestrului pe averile celor trei invinuiţi şi a soţiilor lor, decizie luata de procurorii DNA în timpul cercetărilor.
Vazând toată această încrengătură de falsuri, abuzuri şi chiar intervenţii tupeiste pe la persoane sus-puse aparţinând unor foruri internaţionale, ne duce gândul la situaţia chiar scandaloasă, petrecută tot la Sfântu Gheorghe, unde Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei după procese ce au durat şapte ani şi după obţinerea în favoare a unei sentinţe definitive şi irevocabile privind preluarea unui imobil, Consiliul Judeţean şi RAAPPS se refuză „diplomatic” să se supună legilor statului. Vorba marelui actor român Constantin Tanase: „Până când, bai, până când?”.
Eli Dan Davidescu
Articol preluat din "Timpul Adevarului"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu