joi, 11 iunie 2009

33 pentru Europa

Gata. Am făcut-o şi p-asta. Europa ne-a cerut pe 7 iunie să smântânim oala cu lapte din politica românească. Zice-se că ar fi în folosul tuturor statelor de pe bătrânul continent. Îmi aduc aminte de anii din perioada comunismului. Europa era împărţită în două: Vestul, în care trona „criminalul şi hidosul“ capitalism, şi Estul, în care se înălţa „strălucitor“ socialismul. Structuri de partid existau şi de o parte, şi de cealaltă. Ceea ce le diferenţia erau interesele politice şi economice ce aveau la bază împărţirea zonelor de influenţă. Dacă statele capitaliste din vest aveau la baza societăţii lor principii de colaborare materializate prin, să zicem, contracte individuale, ţările estice trebuiau să răspundă la unison tuturor comenzilor de partid venite din partea Moscovei. Era un principiu de funcţionare între state care a durat mai bine de jumătate de secol. Cine nu-şi mai aduce aminte de CAER? Un organism al „binelui comunist“ prin intermediul căruia funcţiona aproape întreaga economie din estul Europei. Cel puţin noi, românii, am vândut şi cumpărat, cu ajutorul acestui organism european, de la prune şi spanac, până la autoturisme şi sape de foraj. Să nu intrăm în politica preţurilor de atunci, şi să nu dezgropăm ceea ce au îngropat alţii... Probabil, vă întrebaţi de ce am făcut această trimitere în istoria, ce-i drept, nu prea îndepărtată. Cei care au „prins“ perioada SSMD-ului (societatea socialistă multilateral-dezvoltată), dar şi democraţia orginală în deplinătatea formării ei, vorbind despre România, ştiu la ce anume facem referire. Asemănările sunt elocvente. Numai cine nu vrea, nu recunoaşte. Şi acum, ca şi atunci, cine este în afara UE moare pe limba lui.
Vorbim despre prezent. Un prezent pe care îl respirăm pe o altă etapă a spiralei istorice. După ce s-a dat foc la cortina neagră a comunismului, scena europeană se vede altfel – mai mare, mai liberă. Ce-i drept, se doreşte a se promova ideea că fiecare ţară componentă a marelui „stat“ european îşi face propria politică, propria economie, şi îşi conduce propriul destin istoric. Este oare adevărat? În ce scop real s-a format această Uniune Europeană, condusă din punct de vedere politic de un organism suprem, denumit Parlament? Ne îndreptăm către o ascunsă globalizare prin pierderea identităţii naţionale? În cadrul Parlamentului European se primesc propuneri, care apoi, în majoritatea lor, devin legi. Un stat este condus prin legi, pentru a putea funcţiona. Poate Europa să devină în acest sens un „stat viabil“? Se poate vorbi despre înfiinţarea unui imperiu bazat pe interese politice şi economice? Dacă este aşa, din istoria mondială am văzut că toate imperiile au căzut, mai devreme sau mai târziu. Dorinţa de extindere a fost una dintre cauze. Cine a avut acest vis? Bineînţeles, cei care au deţinut un mai mare potenţial economic, politic şi militar. Şi cineva – un ins, un grup retrâns – a fost „creierul“ întregii acţiuni de a stăpâni cât mai mult, ca timp şi spaţiu. De cine este condusă această nouă Europă? De Parlamentul European. Este o premieră în istoria lumii când un continent întreg e condus de 785 de parlamentari, reprezentanţi ai tuturor ţărilor ce fac parte din Uniune sau imperiu, sau... numiţi cum vreţi această „asociere“. Nu neapărat numărul foarte mare de europarlamentari este frapant, ci calitatea acestora. Oricum, analizând prezenţa la vot a populaţiei din toate ţările membre ale UE, vedem că procentajul încrederii faţă de politicienii reprezentativi este de la indiferenţă, până la lehamite. La 20-25 la sută participare la vot, ce am putea să credem? Acelaşi lucru a fost şi în România. După un război al replicilor „specifice“ campaniilor electorale, totul s-a liniştit ca după un tsunami.
PSD+PC şi-au împărţit „caşcavalul“ european cu aliaţii săi de la guvernare, democrat-liberalii, trimiţând la Bruxelles câte zece „generali“, PNL-iştii îşi plâng în pumni pentru că electoratul i-a amendat iarăşi, dându-le încredere doar pentru cinci locuri în PE, PRM-ul şi-a adjudecat trei mandate dintre cele 33 disponibile, UDMR-ul va trimite o solie formată tot din trei mesageri ai pârâciosului aberant Marko Bela, iar echipa este completată de o „superspecialistă“ într-ale politicii internaţionale, extraordinara stăpână a oratoriei în limba română, Elena Băsescu. Câţi dintre toţi cei 33 de „magnifici“ vor avea capacitatea de a reprezenta interesele naţionale ale României, cred că intuiţi şi dumneavoastră. Cunoscându-i pe cei mai mulţi dintre ei, ne mai mirăm că votul de încredere a fost de 27 la sută? Dar, asta e viaţa! Trebuie să fim de acord cu ceea ne-am dorit. Am dorit să facem parte din marea familie europeană şi trebuie să fim de acord cu toate propunerile ei de convieţuire. Câţi dintre cei 33 de reprezentanţi ai României se vor simţi utili nu doar în ziua de chenzină, când le vor intra în buzunar 4.800 de euro net? Plus diurna şi sporurile!
Deja semnale „laborioase“ ale activităţilor europarlamentare avem – acceptarea până la simpatie a lesbienelor şi homosexualilor, încurajarea consumului de droguri „uşoare“, implantul de cip-uri în organismul uman. Pentru aceste dovezi de „civilizaţie“ este necesar să existe un organism european format din 785 de reprezentanţi din 27 de ţări ale UE? Şi cu toate acestea, cum am putea exista în afara acestei Uniuni Europene? Am putea supravieţui ca o insulă mică în mijlocul unui ocean capricios? Sigur, apa ne-ar eroda până la desfiinţare. Şi aşa avem destui duşmani „naturali“ în interior... Dar, trebuie să arătăm Europei că suntem competenţi şi interesaţi în a trimite „elita“ politică românească în organismul suprem de conducere – Parlamentul European. Hilare îmi par totuşi afirmaţiile unor politicieni români, prin care vor să demonstreze spiritul competiţional pus în slujba oamenilor simpli: „Noi am ieşit câştigători“. Care „noi“, şi ce înseamnă „câştigător“? Este paradoxal să te baţi pentru a fi soldat într-o armată ce nu va participa niciodată la vreun război. Dar dacă Europa vrea, trebuie să vrem şi noi.

Un comentariu:

mirceamirch spunea...

Ca bine zici, imi place stilul asta acid, si mai ales cand e vorba de adevaruri pe care nu le prea baga nimeni in seama.